Ministerul Afacerilor Interne, împreună cu Poliția Română, demonstrează o lipsă îngrijorătoare de interes și responsabilitate față de starea de sănătate și satisfacție la locul de muncă a propriilor angajați. Într-un sistem care ar trebui să fie model de bună guvernare și grijă față de cei aflați în slujba cetățenilor, domnește nu doar nepăsarea pentru condițiile de muncă ale propriilor lucrători ci și opacitatea decizională . Riscul de burnout a atins cote fără precedent și nu doar pentru că la nivelul MAI sau IGPR nu există vreo strategie coerentă de combatere a acestui fenomen, dar problema este deliberat ascunsă sub preș, tratată ca un subiect tabu, incomod, în care polițistul este stigmatizat dacă se declară epuizat. Cu toate acestea, toate studiile de specialitate, deopotrivă de la nivel european sau național arată, în mod indubitabil că efectele burnoutului nu doar că duce la consecințe personale grave ci și subminează chiar capacitatea operativă a instituției.
Datele recente arată că 67% dintre angajații români suferă de epuizare profesională, iar România se poziționează pe locul doi în Europa la acest capitol. În structurile Poliției Române, fenomenul capătă proporții dramatice pe fondul lipsei acute de personal, a suprasolicitării și a presiunii continue dată de creșterea volumului de muncă și a atribuțiilor suplimentare date prin noi acte normative. Nivelul de satisfacție al polițiștilor cu referire la locul lor de muncă a atins un nivel minim istoric. Mediul de lucru a devenit ostil și toxic, propice generării unor situații de disfuncționalitate sistemică și riscului de incapacitate colectivă de a onora atribuțiile legale. Cu toate acestea, conducerea preferă să mimeze normalitatea, să ascundă problemele sub preș, să evite dialogul real, repetând obsesiv clișee sterile despre importanța resursei umane, fără să facă nimic concret pentru protejarea acesteia.
O problemă suplimentară, ignorată cu aceeași superficialitate, o reprezintă modificarea programului de lucru în structurile de ordine publică din sistemul actual de ture 12/24, 12/48 în trei schimburi a câte 8 ore. Această fragmentare a zilei de muncă impune o analiză aprofundată a efectelor negative generate din perspectiva operativă, logistică și financiară. Experiența unor unități de poliție arată că trecerea la programul de 8 ore perturbă grav echilibrul între viața profesională și cea personală, afectând în mod special polițiștii nevoiți să facă naveta sau pe cei cu familii și copii, astfel ajungându-se la scăderea satisfacției profesionale, intensificarea uzurii morale și psihice, iar pe termen scurt se reflectă în reducerea randamentului și eficienței operaționale a polițiștilor. Această situație, confirmată de analizele structurilor similare, accentuează vulnerabilitatea personalului și agravează riscul de burnout.
Principalele surse ale extenuării sunt arhicunoscute, precum volum de muncă prea mare, termene foarte scurte, uneori imposibile, lipsa echilibrului viață profesională-viață privată, toate acestea generate de niște măsuri, manageriale dezastruoase, axate pe comandă și control, dar incapabile de empatie și sprijin real pentru subordonați. În aproape toate segmentele analizate, șefii direcți sunt identificați ca factori determinanți ai degradării stării de satisfacție la locul de muncă. Cu toate acestea, se preferă menținerea unor practici autoritare, închise, străine de orice modernitate sau eficiență. Răspunsul? Tăcere, mușamalizarea problemelor, amânare la nesfârșit a oricărei măsuri reale.
Este greu de înțeles cum se poate ca într-o instituție cu atribuții esențiale pentru siguranța publică, sănătatea mintală și fizică a angajaților să fie tratată ca o problemă de plan secund, ba chiar ca un inconvenient ce trebuie acoperit cu orice preț, de dragul aparențelor. Nicio strategie, nicio politică de prevenție sau intervenție, nicio resursă dedicată nu este direcționată real către combaterea burnoutului. În schimb, se perpetuează o cultură a fricii, în care orice semnal de alarmă este ignorat sau minimalizat, iar cazurile concrete de depresie, anxietate, epuizare cronică ajung să fie stigmatizate sau chiar pedepsite. Polițiștii sunt lăsați singuri să lupte cu un sistem care, de fapt, îi sabotează și îi sacrifică pentru ca unii să-și poată păstra scaunele și imaginea publică intactă.